ECONOMIA sI SOCIETATEA ROMÂNEASCA DE LA MIJLOCUL SECOLULUI AL XVIII-LEA PÂNA LA REVOLUTIA DIN 1848

            Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, societatea româneasca, divizata în continuare în cele trei mari provincii, intra într-o noua etapa de dezvoltare caracterizata prin destramarea vechilor structuri, feudale, si prin afirmarea altora noi ce vor duce, în a doua jumatate a secolului urmator, la modernizarea tuturor sectoarelor de activitate si, în esenta, a modului de viata însusi.

            În comparatie cu tarile din centrul si apusul continentului, unde trecerea la capitalism si închegarea statelor nationale s-a putut realiza mult mai devreme si mai rapid, în spatiul românesc acest proces a întârziat si s-a desfasurat într-un ritm lent. Cauza principala a constituit-o dominatia straina : în primul rând cea otomana în Principatele Dunarene si cea a 414e44e ustriaca în Transilvania, iar dupa 1775 si în nordul Moldovei (Bucovina). Un alt factor de frâna în calea dezvoltarii economice l-au reprezentat cele patru razboaie ruso-austro-turce al caror teatru de lupta a cuprins timp de aproape doua decenii spatiul românesc.

În istoria românilor epoca moderna debuteaza cu revolutia condusa de Tudor Vladimirescu din 1821 si se încheie odata cu faurirea statului national unitar român în decembrie 1918. Societatea româneasca a cunoscut importante prefaceri în plan politic, economic, social, juridic si cultural. Procesul de modernizare a fost însa lent deoarece marii boieri - factori de decizie politica si economica - promovau ideea ca Principatele nu se pot axa decît pe agricultura. Marii proprietari, lipsiti de spirit economic modern, neposedînd capital lichid, exploatau proprietatea agrara prin intermediul taranilor clacasi, obtinînd profit prin comercializarea cerealelor. Ca urmare a acestui fenomen, agricultura a continuat sa fie ramura economica de baza în Principatele Române si în Transilvania.


            Agricultura

            Cultivarea pamântului, si îndeosebi productia cerealiera a fost domeniul cel mai afectat de vicisitudinile regimului social-politic si a constituit problema centrala a politicii agrare promovate de domnie. Pentru fortarea ritmului de dezvoltare a agriculturii, puterea centrala organizeaza ample campanii de extindere a suprafetelor cultivate, numeste boieri si executori însarcinati cu scoaterea silita a locuitorilor la arat, introduce metode moderne de control asupra potentialului agricol, se preocupa de importul de samânta si de ameliorarea sau introducerea unor plante noi de cultura. Transformarilor cantitative li se adauga schimbari calitative, corespunzatoare sistemului juridic al proprietatii. Aparitia în agricultura Tarilor Române a agronomului, a geometrului, a administratorului si a veterinarului reliefeaza directii noi de evolutie.

            Aceasta politica ilustreaza cresterea rolului statului în economie. Statul sprijinea ideea de modernizare a agriculturii prin înfiintarea Societatii de Agricultura, a învatamîntului agronomic si economic, a Comisiei Centrale de agronomie si economie rurala sau a Asociatiei economice ardelene. Au luat fiinta fabrici de masini agricole la Iasi, Bucuresti si Cluj. Trimiterea de bursieri în strainatate, organizarea fermelor model, cautarile teoretice si redirijarile practice - exprimate în activitatea lui Ion Ionescu de la Brad - sînt semnificative în acest sens.

            Cu toate acestea, cultura cerealiera, desi se extinde, ocupa arii extrem de restrânse. Astfel, în Modova, se lucra doar a sasea parte din câmpie si noua zecimi din pamântul arabil era nedestelenit.

            Eliberarea economiei de sub monopolul otoman si deschiderea pietelor europene pentru cerealele românesti dupa 1829 au marcat un adevarat salt pentru agricultura Principatelor Dunarene, determinând în anii imediat urmatori dublarea si triplarea suprafetelor cultivate îndeosebi cu grâu. De asemenea porumbul era cultivat în special în gospodariile taranesti. Secara se cultiva în amestec cu grâul, iar orzul si ovazul ocupa suprafete mari.

            Legumicultura înregistreza un puternic avânt începând cu ultimul sfert al secolului al XVIII-lea. Acum apar marii gradinari întreprinzatori care produc pentru piata oraseneasca si se organizeaza în bresle.

            De asemenea, pomicultura s-a dezvoltat într-un ritm alert, cultivându-se în special pruni folositi pentru producerea bauturilor alcoolice. Se mai planteaza pe scara larga meri, nuci, caisi, ciresi, etc.

            Podgoriile ocupa un loc important în economia româneasca, vinurile produse având mare cautare.

            Plantele tehnice - cânepa si inul - ocupa un loc mai modest în Tara Româneasca si Modova, dar în Transilvania se bucura de multa importanta, fiind folosite pentru producerea de tesaturi si confectii exportate peste Carpati.

            Cresterea animalelor continua sa ocupe un loc important în economie, dar, în acelasi timp continua sa fie frânata de fiscalitate, impozitul pe vite constituind una dintre cele mai sigure surse de venit pentru stat si domn. În acelasi timp taranii cresteau un numar mare de pasari aproape cu unicul scop de a le vinde pentru a face banii necesari platii birului.


Industria

Industria cunoaste o dezvoltare mai putin spectaculoasa. Industria avea nevoie de initiativa, capital, materie prima, forta de munca libera, sprijin economic, stabilitate. Însa nici unul dintre aceste atribute nu exista. Dominatia otomana în Principate, stapînirea habsburgica în Transilvania, Banat si Bucovina creau serioase bariere în calea dezvoltarii industriei. Pentru Principate, desfiintarea monopolului economic otoman, stabilitatea politica dupa 1834, dezvoltarea puternica a oraselor, a mestesugarilor si a comertului au creat conditii mai favorabile dezvoltarii industriei în favoarea reluarii unor eforturi care aveau deja o îndelungata traditie în societatea româneasca.

            Mineritul

            Principalele ramuri ale industriei extractive au fost extractia de aur si argint îndeosebi în Muntii Apuseni, cea de minereuri feroase în Banat si Hunedoara, cea de sare în Oltenia, Muntenia, Moldova, Transilvania si Maramures, si de asemenea un început foarte modest de extractie a petrolului în sud si est. Prima masina cu aburi este introdusa pe domeniul minier al Zlatnei în 1838. În 1845 se introduc trei asemenea masini la Resita. Ca urmare a perfectionarii tehnice, productia de aur, argint, fier si alte metale creste necontenit.

            Pe masura extinderii mineritului s-a extins si munca salariata, aceasta oferind o mai mare productivitate muncii.

            De la sfârsitul secolului al XVIII-lea statul a încurajat mineritul si a început sa concesioneze particularilor un numar însemnat de exploatari miniere, ceea ce a condus la cresterea productiei. Acum încep sa se dezvolte societatile miniere de tip capitalist.

            În industria fierului datorita nevoilor militare ale Austriei, interventia directa a statului pentru crearea de întreprinderi s-a extins în Banat si Hunedoara. Din initiativa Curtii de la Viena, a început în 1769 construirea întreprinderii metalurgice de la Resita, pusa în functiune în 1771.

         

Mestesugurile

Orasele, mai cu seama, cuprind un mare numar de mesteri cu un profil tot mai diversificat. Astfel, de pilda, în Tara Româneasca la 1831 sînt înregistrate 74 de profesiuni în cuprinsul carora îsi desfasoara activitatea 11.200 de mesteri si calfe. În Moldova catografia din 1845 înregistreaza 8530 de mesteri si calfe care practicau 101 meserii. Adîncirea diviziunii muncii, utilizarea muncii salariate reprezinta indicii cu privire la dezvoltarea germenilor relatiilor capitaliste. Situatia este asemanatoare si în Transilvania. . În Banat si Transilvania se înfiinteaza ateliere de fabricat unelte si masini agricole, manufacturi în productia zaharului si a textilelor. În Moldova si Tara Româneasca manufacturile apartin boierilor si negustorilor. Existau manufacturi de postav sau tesaturi, de paste fainoase, de sticla, de lumînari, de unelte agricole.

            Industria casnica era raspândita la sate în toate regiunile tarii. Se practica pe scara larga tesutul pânzei de in, de cânepa, de bumbac, producerea de postav, de covoare si scoarte, confectionarea îmbracamintei taranesti, prelucrarea produselor animale, lucratul lemnului.

            Existau mestesuguri si pe domeniile boieresti si nobiliare ca si pe cele manastiresti, ca de exemplu : zidari, lemnari, fierari, rotari, potcovari, morari.

            O mare parte a mestesugurilor orasenesti a continuat si în aceasta perioada sa se dezvolte în cadrul corporatiilor sau al breslelor.  Breasla (corporatia) constituia o asociatie obligatorie a mestesugarilor de aceeasi meserie sau de meserii apropiate. Breasla detinea monopolul producerii si desfacerii pe o anumita piata, reglementa cantitatea, calitatea, pretul produselor breslasilor, stabilea locul de desfacere a produselor etc. Organul de conducere suprem era adunarea breslei, care avea drepturi legislative si judecatoresti si putea folosi mijloace de sanctiune precum amenzi, interzicerea lucrului, bataia etc.

            Ca organizatii de productie cu caracter de monopol, cu preturi fixe, breslele au devenit o frâna pentru dezvoltarea industriala : limitau productia, blocau inovatia si progresul tehnic, eliminau concurenta.

            La începutul secolului XIX, prin venirea masiva a meseriasilor straini în tarile române, prin întemeierea de ateliere în afara breslelor, acestea încep sa decada.

            În acest context au început sa se dezvolte ateliere mai mari decât cele traditionale, având între 30 - 200 lucratori salariati, utilizând tot o tehnica manuala dar bazata pe diviziunea tehnica a muncii, respectiv manufacturile. Acestea s-au dezvoltat în unele cazuri cu capitalul statului, alteori pe mosii, ca manufacturi nobiliare si boieresti. Uneori, la aceasta treapta au ajuns si fosti mestesugari îmbogatiti.

            Dar, pâna la jumatatea secolului al XIX-lea manufacturile evolueaza slab având ca obiect de activitate productia de postav, lumânari, sticlarie, ceramica, alcool si nedepasind 200 - 250 de întreprinderi localizate prioritar la sate. Mult timp, manufacturile din tarile române s-au înfiintat cu aprobarea domnitorului care acorda monopol de productie pe 5 - 10 ani unei singure întreprinderi, ceea ce împiedica crearea altora, excludea concurenta si frâna industria.

            Practic, la mijlocul secolului XIX, în domeniul industriei toate cele trei tari române se aflau mult în urma tarilor occidentale si central-europene, iar printre cauzele principale ale acestei situatii se numara : lipsa de capital, lipsa de protectie, lipsa de lucratori, neputinta guvernului.

Cu toate acestea, industria manufacturiera s-a dezvoltat pe scara redusa si nu a acoperit toate ramurile pentru a alcatui o baza si a crea o traditie de unde sa se poata trece la industria masinista, de fabrica. Începuturile industriei de fabrica au fost timide si au aparut la mijlocul secolului al XIX-lea. La Bucuresti si Iasi au functionat primele mori mecanice (1846, 1848). Au luat fiinta întreprinderi apartinînd industriei alcoolului si berii, cele de postav, chibrituri, lumînari, sticla, caramizi, silitra. Lipsa conditiilor nu a îngaduit ca aceste întreprinderi sa se dezvolte continuu si nici sa ocupe o pondere însemnata în activitatea economica a Principatelor.


Transporturile

            În toate regiunile românesti ca si între regiuni transporturile si comunicatiile s-au extins continuu. În 1845 în Tara Româneasca se voteaza Legea drumurilor, iar în 1847 se constituie o directie a lucrarilor publice, în cadrul careia functioneaza sectia podurilor si drumurilor. În ambele Principate în intervalul cuprins între anii 1835 si 1853 au fost construite drumuri în lungime de 775 km.

            În Transilvania, de regula, carausia de marfuri si transportul de calatori au început sa fie desfasurate de organizatii de transport specializate care foloseau mâna de lucru salariata. În Tara Româneasca si Moldova, pâna la sfârsitul secolului al XVIII-lea posta era folosita numai pentru corespondenta oficiala, dar ulterior a devenit accesibila si particularilor, în masura în care obtineau învoire de la stapânire. La sfârsitul secolului postele au început sa fie date în antrepriza la particulari. La mijlocul secolului XIX, pe drumurile dintre Bucuresti si Braila, Giurgiu, Focsani au fost introduse trasuri mari pentru sase persoane cu bagaje, pentru care se folosea personal platit.

            În ceea ce priveste transportul pe apa, pe râurile mari se practica transportul cu pluta care implica munca salariata, navigatia pe Dunare era efectuata de vase austriece si se facea si ea cu munca salariata. Transportul pe apa cu vase românesti cunoaste o anumita dezvoltare dupa 1834 când Tara Româneasca obtine libertatea de navigatie pe Dunare, iar în 1837, împreuna cu Moldova obtine acelasi drept si pe mare. Tot în acesta perioada Braila si Galati sunt declarate porturi libere, ceea ce conduce la cresterea traficului.

            Organizarea Serviciului National al Postelor în Principate si garantarea sigurantei transporturilor, alaturi de eforturile pentru navigabilizarea rîurilor interne (Siret si Prut) sau cautarea solutiilor pentru facilitarea legaturilor cu Transilvania reliefeaza aceleasi tendinte de a crea conditii favorabile pentru circulatia marfurilor si a oamenilor. Construirea unei flote fluviale prin activitatea santierelor navale de la Galati si Giurgiu se înscrie pe linia acelorasi preocupari de valorificare a productiei autohtone, de realizare a unor legaturi strînse si permanente cu piata internationala.

si în Transilvania sînt înregistrate eforturi de modernizare a drumurilor existente, de creare a unor noi drumuri, de organizare a transportului de marfuri si calatori. Transporturile de calatori organizate cu curse rapide între orasele transilvanene si Pesta, organizarea serviciilor de posta în interior sînt semnificative în acest sens. În 1832 lua fiinta Societatea de navigatie pe Olt pentru a înlesni legaturile cu Tara Româneasca. În 1847 G. Baritiu si A. Kurz se pronuntau în favoarea unei cai ferate care, legînd Brasovul cu Timisoara, sa urce spre Predeal si sa faca legatura cu porturile dunarene. Fara exceptie, partizanii dezvoltarii moderne au militat în favoarea îmbunatatirii transporturilor, fapt cu repercusiuni adînci pe plan social si economic.


Comertul

Schimbarile petrecute în statutul politico-juridic al Principatelor Române la începutul epocii moderne a creat conditii favorabile în dezvoltarea pe scara larga a comertului intern si extern. Prin nivelul la care se desfasoara, prin implicatiile multilaterale pe care le genereaza si prin consecintele adînci pe care le determina, comertul se înscrie pe directia capitalista, accelerînd procesul de dezvoltare moderna a societatii românesti.

            Ultimul sfert al secolului al XVIII-lea marca începutul revolutiei industriale în Anglia, revolutie care va continua si în primul sfert al secolului al XIX-lea. Acest mare salt în fortele de productie vest-europene, extins mai târziu si în alte tari, va genera un proces de crestere rapida a cererii de produse agricole pe pietele occidentale.

            În acest context, începând cu ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea în Banat si Transilvania s-a dezvoltat foarte mult comertul cu cereale. La începutul secolului XIX a aparut o conjunctura favorabila si lânei, iar exportul acesteia a atins cote însemnate. Un articol profitabil la export, din zonele care beneficiau de cai de transport pe apa a fost lemnul. De asemenea, negustorii de vite din Transilvania erau vestiti peste hotare.

            În Tara Româneasca si Moldova relatiile comerciale externe se loveau de monopolul instituit de Poarta Otomana în domeniul exportului a numeroase produse de prim ordin (grâu, oi, miere etc.) spre a se aproviziona cu prioritate la preturi fixate arbitrar de Constantinopol. Cu toate acestea ambele principate ocoleau într-o anumita masura poruncile Portii, contrabanda practicându-se intens. Dupa pacea de la Kuciuk - Kainargi din 1774, monopolul otoman a mai slabit si, pe lânga produsele colectate pentru Poarta, cele doua tari române exportau animale si grâu în Transilvania, Prusia, Austria, Polonia, etc. Importul era constituit în primul rând constituit în principal din articole industriale destinate consumului personal, cu deosebire de lux.

            Un loc aparte în comertul tarii avea în secolul al XVIII-lea Bucurestiul, orasul fiind cel mai mare centru comercial din sud-estul Europei. Comertul interior se desfasura prin pravalii, iarmaroace si comercianti ambulanti. În Principate, negustorii si mesterii au continuat sa fie organizati în bresle.

            Pe acest fundal general, legaturile comerciale dintre Transilvania, Tara Româneasca si Moldova s-au largit continuu, aparând astfel elementele unui început de piata nationala. Desfiintarea vamii dintre Moldova si Tara Româneasca în 1848 este rezultatul acestui proces îndelung pregatit.

În procesul de dezvoltare a pietii interne un rol important a revenit tîrgurilor saptamînale, bîlciurilor si iarmaroacelor, care devin mai numeroase si reprezinta puternice pîrghii de dezvoltare a relatiilor noi capitaliste.


            Circulatia monetara, creditul si finantele

Finantele si circulatia monetara reprezinta un sector important, care înregistreaza direct si repede nevoile de organizare moderna a societatii si care se cer adaptate pentru a crea un cadru corespunzator dezvoltarii istorice.

            Tara Româneasca si Moldova nu dispuneau de monede proprii si aplicau sistemul monetar turcesc, iar Turcia însasi, slabita din punct de vedere economic era invadata de o serie de monede straine. Pentru a face, totusi un calcul unitar, populatia era nevoita sa transforme aceste monede în leu. Pretul marfii se stabilea în lei, dar se achita în alte monede aflate în circulatie.

            Printre principalele monede de aur în circulatie la începutul secolului al XIX-lea, se aflau galbenul olandez, galbenul austriac, galbenul turcesc si de asemenea, circulau numeroase monede de argint.

            Ca si în Tara Româneasca si Moldova, si în Transilvania circulau numeroase specii monede de argint sau arama.

Regulamentele Organice au schimbat radical sistemul financiar, modernizîndu-l. În primul rînd a fost constituit bugetul, care îngaduia o stricta evidenta a veniturilor si a cheltuielilor. Pe baza recensamintelor organizate la 7 ani, au fost fixate impozitele - capitatia, în suma de 30 de lei pe an si dajdia, impusa unor categorii cu îndatoriri speciale. Categoriile privilegiate sînt desfiintate si incluse în rîndul birnicelor. Negustorii si mesterii sînt impusi la plata unei dari fixe (patenta). Impozitele indirecte sînt desfiintate. Bugetele includeau cu rigoare sumele datorate Portii, lista civila a domnitorilor, sumele necesare functionarii aparatului administrativ, întretinerii spitalelor, a scolilor, operelor de binefacere. Dependenta fata de Poarta, inexistenta unei monede proprii, circulatia unei apreciabile cantitati de moneda straina constituiau tot atîtea obstacole în procesul de modernizare a societatii românesti.

            În ceea ce priveste creditul, desi acum apar si unele forme mai evoluate, principala forma de credit pâna la 1848 ramâne camataria. Prin dobânzile si avantajele materiale pe care le obtineau camatarii a avut loc pe de o parte, acumularea în mâinile acestora a unor importante averi banesti, iar pe de alta parte a avut loc ruinarea unei mari parti a boierimii si nobilimii si a numerosi tarani liberi si dependenti.

            Rata dobânzii era determinata de cerere si oferta, în conditiile în care crestea cererea de împrumuturi, din partea taranilor, a numerosi mosieri ca si a statului, dar oferta de credit era relativ limitata. Drept urmare, dobânzile erau foarte ridicate.

            Nevoia tot mai mare de credit si lupta împotriva camatariei au determinat crearea primelor institutii destinate acordarii de credite în Transilvania. Astfel, la începutul secolului XIX a fost înfiintata « Casa generala de economii din Brasov » si « Casa generala de economii din Sibiu ».

            De asemenea, la începutul secolului XIX începe sa se foloseasca si conceptul de inflatie.